De mică am iubit animalele și mi-am dorit mult un prieten necuvântător. Pentru că un cățel era prea greu de îngrijit pe atunci, ai mei mi-au adus o pisică, iar de acolo a început totul. Anii au trecut, am crescut, am plecat la facultate și, la un moment dat, l-am cunoscut pe cel care avea să-mi devină soț. Odată cu așezarea lucrurilor în viața noastră de cuplu, dorința mea mai veche a reînviat: îmi doream enorm o pisicuță. Când i-am propus însă acest lucru, reacția lui a fost un „nu” categoric, mi-a spus direct că nu-i plac deloc pisicile. Subiectul a fost încheiat pe loc, așa că am zis „pa-pa” visului meu felin.
O surpriză albă și blănoasă
Asta până într-o zi, care avea să ne schimbe complet rutina. Soțul meu a mers în vizită la părinții lui, la țară, iar acolo s-a produs surpriza: s-a îndrăgostit lulea de o pisicuță mică, un pui alb ca zăpada. A fost un impuls pur spontan, fără nicio discuție prealabilă cu mine, a luat puiul și l-a adus direct acasă! L-am numit Pughi și a devenit imediat centrul universului nostru, un motănel incredibil de cuminte, care a primit din plin toată dragostea, răsfățul și prețuirea noastră.
Din păcate, destinul a fost nedrept și nu ne-a lăsat să ne bucurăm suficienți ani de prezența lui. La doar doi ani de viață, am aflat cu groază că suferă de o insuficiență renală cronică, o afecțiune nemiloasă și fără scăpare. În doar câteva luni, l-am pierdut, iar durerea a fost copleșitoare. Mă macina un sentiment greu de vinovăție și o neputință uriașă, gândindu-mă că nu voi mai putea niciodată să mă atașez de un alt animăluț sau să-i ofer cuiva același loc în sufletul meu.
Un nou început cu o fetiță
Timpul a trecut, iar rănile s-au mai atenuat. După doi ani, m-am trezit că mi-e iar dor de o pisică în casă. De data aceasta însă, am luat o decizie fermă din start: am știut clar că vreau o fetiță, mai ales că știam că problemele urinare grave apar mult mai des la motani.
Alegerea nu a fost deloc complicată. Într-o zi, derulând pe Facebook, am dat peste o poză cu ea pe un grup de adopții și m-am îndrăgostit instantaneu, de la prima privire. Femeia care o avea în grijă la o curte își dorea nespus de mult ca puiul să ajungă pe mâini bune, într-un mediu sigur, așa că a făcut un gest minunat și ne-a adus-o personal direct acasă. Și acum râd când îmi amintesc prima noastră interacțiune: micuța era atât de speriată de soțul meu, care se apropia cu blândețe de ea cu o farfurioară de mâncare, încât săraca mârâia la el de frică, dar în același timp torcea de zor, prinsă între instinctul de apărare și bucuria hranei!
Marea aventură de sub canapea
A doua zi a fost presărată cu momente de panică adevărată. M-am trezit dis-de-dimineață și am observat că noua locatară nu era nicăieri. O căutasem prin fiecare colț al casei, am verificat fiecare cameră, gândindu-mă cu groază că poate a reușit să fugă pe undeva, deși fizic era imposibil să iasă din casă.
Timpul trecea, iar disperarea mea creștea. Pe la prânz, mi-a trecut prin minte o idee: am pus la volum mare pe telefon sunete cu o pisică mamă care își cheamă puii (ea având pe atunci doar vreo 2-3 luni). În clipa în care a auzit sunetele specifice, s-a auzit un miorlăit timid, dar clar, venind dintr-o ascunzătoare secretă. Așa am reușit să o localizăm: se strecurase și se băgase adânc în spatele canapelei, printr-un loc îngust pe care nici acum nu înțeleg cum l-a putut accesa.
Din acea zi, totul s-a schimbat radical. Pisa nu s-a mai ascuns niciodată de noi, iar casa noastră a redevenit un loc plin de viață, căldură și o iubire curată.
Povestea animaluțului meu
Poveste trimisă de Irina Gheorghe (foto Pisa)
Dacă vrei să publicăm și povestea animăluțului tău, trimite-ne câteva detalii și fotografii pe email, la contact@blanitza.ro.
