În 2020, câinele meu, Max, a reușit să iasă din curte și, din păcate, nu s-a mai întors acasă. S-a întâmplat chiar de ziua mea. Am postat anunțuri pe social media și pe grupurile din oraș, însă niciun pont nu a dus la găsirea lui.
Trei ani mai târziu, mai primeam ocazional mesaje despre diverși căței care semănau cu el. Apoi, de Paște, la trei ani și o lună de la dispariția lui, un băiat mi-a scris că văzuse la benzinăria unde lucra, un cățel care corespundea descrierii lui Max.
Ajunși acolo, cățelul era foarte jucăuș, de parcă ne-am fi cunoscut deja, iar în inima mea crescuse speranța ca niciodată. Semăna atât de mult cu Max! L-am urcat în mașină cu ajutorul unui sandviș cumpărat din benzinărie, iar eu m-am așezat lângă el. Imediat și-a pus capul pe picioarele mele și a adormit.
Am izbucnit în lacrimi, dar ceva îmi spunea că nu este el.
Am ajuns la veterinar și i-au verificat cipul, iar gândurile mi s-au adeverit. Câinele nu avea cip, nu răspundea nici măcar la numele Max, ceea ce din prea mult excel de zel nici nu obervasem. Nu era el.
Bineînțeles, nu puteam să-l lăsăm din nou pe stradă, așa că l-am dus acasă. Astăzi, Rio are un nume, are camera lui și chiar și fotoliul lui. Este probabil cel mai răsfățat membru al familiei. Activitățile lui preferate sunt să stea pe pervaz și să privească afară ore întregi, să distrugă jucăriile în timp record, adoră drumețiile și cursele cu obstacole și este mereu nerăbdător când merge la „spa” pentru o baie și o tunsoare.
Dar, mai presus de toate, îi place să fie și să se simtă iubit.
Povestea animaluțului meu
Poveste trimisă de Bianca Panin (foto)
Dacă vrei să publicăm și povestea animăluțului tău, trimite-ne câteva detalii și fotografii pe email, la contact@blanitza.ro.
